A ÎNCEPUT SINUCIDEREA ROMÂNIEI (2)
PRIN SINUCIDERE RENUNŢI LA PROPRIUL DESTIN.
Sau, probabil, îţi cauţi în şi prin moarte, un altul. Instalând definitiv inerţia. Dacă pentru o persoană sinuciderea ar putea fi, într-o anumită măsură, explicabilă şi, în absolut, în aceeaşi măsură, scuzabilă şi nescuzabilă- pentru un popor, sinuciderea este inexplicabilă şi nonpardonabilă.
Dar, la urma-urmei, de ce se sinucid oamenii ? Unul din motivele cel mai des invocate în asemenea situaţii , este impresia, iluzia ori convingerea că celui în cauză i-a fost confiscat viitorul!
Candidatul la moarte îşi simte, literalmente, perspectiva răsturnată în trecut. Din momentul deciziei fatale, prezumtivul sinucigaş , cosimte că drumul său s-a înfundat undeva în spatele timpului.
Gestul final, de anulare a vieţii, nu face decât să confirme o stare de fapt. Stare ce se lăfăieşte, bine mersi, în conştiinţa sa.
Este momentul când sufletul ar putea împiedica sacrilegiul împotriva divinităţii personale (iertaţi-mi blasfemia involuntară!), sufletul, adică Dumnezeu, sau mă rog, acea infimă parte de absolut ce se află exilată în fiecare dintre noi.
O persoană poate (!?) renunţa la viitorul ei. Un popor însă nu poate renunţa la viitorul, la destinul său!
NICI PRIN REFERENDUM MONDIAL UN POPOR NU POATE FI CONDAMNAT LA MOARTE !
Cu atât mai puţin, să se autocondamne. Ar fi o insultă adusă, (in)direct , lui Dumnezeu.
(Semnarea Tratatului cu Ucraina este o primă verigă din lanţul prezumtivei sinucideri naţionale a României!)
Costel Zăgan , DEŞERTUL DE CATIFEA (125)
